Dacă este să vorbim despre terapie, în cele mai multe cazuri o voi recomanda pe aceea care-ți întoarce creierul și sufletul pe dos și care apoi face liniște în tine. Aceea care te învață să te explorezi cu blândețe, să accepți ce găsești acolo, să vindeci și să mergi curajos mai departe.

De altfel, eu însămi am început acest tip de terapie în 2013, atunci când mi-am dat seama că trebuie să existe ceva mai mult și mai profund decât masaje, spa-uri și schimbări de look.

Totuși, din când în când, pe termen scurt și poate mediu, funcționează și alte tipuri de terapii, așa cum foarte bine a funcționat la mine recent dobândita terapie prin tuns.

Mai întâi, mi s-a pus pata că vreau să mă tund. Eram la sală, la circuit training, și am lucrat la aceeași stație cu o colegă ce tocmai se tunsese și era tare drăgălașă. Atunci am decis că e musai să fac și eu acest pas, mai ales că părul strălucitor și minunat pe care îl căpătasem în timpul sarcinii cam începea să revină la aspectul lui normal și deloc deosebit.

Apoi m-am programat și fast forward în dimineața în care am pășit la Victor’s – Centru de Frumusețe. De fapt, derulăm puțin filmul înapoi, la momentul în care am ieșit grăbită din mașină, m-a izbit imaginea clădirii și m-am relaxat instant: o clădire aflată într-un loc liniștit, fără prea mare trafic, acoperită de multă multă iederă. În interior, aceeași atmosferă liniștită, cu oameni care nu se grăbeau nicăieri, care se mișcau într-un ritm normal, degajat, cu zâmbetul pe buze. Adică fix cum nu sunt eu obișnuită.

Iar întreaga experiență a tunsului a fost așa: liniștită, fără conversații de dragul de a vorbi, fără glume de dragul de a face glume, fără zgomote de foehn de la alți clienți, ca și cum eu eram singura care conta. Și chiar așa și eram.

Bogdan, căci el mi-a fost recomandat cu insistență, este un om calm și cald și răbdător. Mi-a dat senzația că își ia tot timpul din lume pentru a-mi face tunsoarea viselor mele (nici n-am fost foarte pretențioasă, doar i-am arătat o poză cu Marion Cotillard) și pentru a pune la punct chiar și cele mai mici detalii, alea pe care oricum eu nu le-aș fi observat (de altfel, undeva pe la final, am auzit un „AHA!” spus de una dintre fete, ceea ce mi-a transmis mie că ceva tehnică importantă a fost folosită acolo, la ceafă).

În tot timpul ăsta, afară ploua liniștit, o muzică se auzea în surdină iar mie mi se ridicau niște greutăți de pe umeri, fără să vorbesc despre ele. Nu vă mai spun ce încântată am fost de rezultatul final și chiar și de cel intermediar, căci ochii au început să-mi sclipească încă de când aveam părul ud și necoafat.

Abia aștept să-mi crească părul și să mă duc din nou la terapie! Desigur, nu cumva să credeți că am renunțat la terapia aia grea, cu plânsete și suspine. Doar că-mi este mult mai ușor să vorbesc despre asta :).

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *