Știți care-i cea mai mare provocare cu scuzele? Să le recunoști!

Scuzele sunt parșive, bine educate, cunosc psihologia umană și au o grămadă de cuvinte în vocabular. Ele se formulează în așa fel și se strecoară așa de bine în creierul tău, încât nici măcar nu-ți dai seama că sunt scuze, crezi despre ele că sunt „argumente raționale” formulate după nenumărate ore de analiză și gândire. Îți trebuie sinceritate să le recunoști iar uneori ai nevoie chiar de ajutor pragmatic din exterior care să pună degetul pe ea și să spună:

„O vezi? Uită-te bine la ea! E o scuză!!!”.

De-a lungul vieții mele, mi-am formulat în cap multe scuze care m-au ținut departe de sală și, de când am renunțat la ele și chiar am intrat în sală, am început să fiu mai atentă la scuzele altora. Cele mai des întâlnite sunt cele care au legătură cu timpul iar pe locul 2 ar fi cele despre rezistență (exprimate, de regulă, prin „Eu nu pot”, „Eu nu sunt în stare”, „Chiar nu știu cum reușești tu”, „Pe mine nu mă ține prea mult motivația”).

Desigur, ar mai fi și scuzele puțin mai subtile și elevate de tipul „Mie nu-mi plac antrenamentele de grup”; pentru astea există soluția unui antrenor personal dar, pentru că sunt scuze, soluția va fi combătută cu replica „Mie nu-mi place să stea cineva pe capul meu și să urle la mine”. Deci, scuze…

De departe, scuzele care mă amuză cel mai tare sunt cele despre efectele nocive ale sportului asupra corpului nostru. Ele sună așa: „Mie nu-mi place să mi se vadă mușchii așa de tare”, „Ia uite la aia ce nașpa arată, parcă-i un bărbat” (unde „aia” este o tipă care probabil muncește de vreo 10 ani la corpul, la mintea și la alimentația ei, să arate așa).

Dar eu sunt aici pentru a vă liniști, fetelor. Să știți că eu fac sport intens de vreo 9 luni, de trei ori pe săptămână trag de mine, și mi se vede puțin un mușchi când îmi încordez piciorul. Eu sunt cobaiul vostru, m-am dus eu prima și am încercat; e în regulă, vă puteți apuca și voi, măcar 9 luni de sport să faceți, așa cum am făcut eu.

Iar dacă mai aveți și ceva țesut adipos în plus, puteți să vă vedeți liniștite de antrenamente; mai întâi să plece ăla și apoi mai vedeți voi cum e cu mușchii de culturist.

Lăsând gluma la o parte, cred că doar dacă îți dedici întreaga viață sportului și tuturor lucrurilor pe care acesta le implică ai șanse să arăți așa. Ionuț a scris un articol fix despre acest subiect, o să las aici paragraful meu preferat:

„Răspunsul pentru aceste persoane este: NU AI SĂ AJUNGI NICIODATA AŞA! Pentru că, dacă pleci de la această premisă NU AI nici pe departe determinarea, voinţa, motivaţia, mindset-ul general, zen-ul, zanshin-ul. DAR MAI ALES RĂBDAREA de ANI de zile de muncă şi antrenamente, de cântărit şi gătit mâncarea, de calculat caloriile şi macronutrienţii, de carat caserole peste caserole cu tine, de petrecut ore la cumparaturi cititind etichete, de stat zilnic pe vloguri şi bloguri de nutriţie si antrenamente, de citit articole peste articole încercând să determini ce este ok şi ce nu pentru tine, de studiat anatomie, de experimentat pe propria persoana, de renunţare la cutumele sociale “normale”, de transformat corpul tău într-un templu şi viaţa ta într-o religie a sănătaţii, mişcării şi informării…. Ca să nu mai menţionez de miile de ore de sală şi antrenamente, de sacrificii în cuplu şi familie şi de carieră.”

Deci, apucați-vă liniștite de sport, că nu-i nici un pericol. Până și celebrele pătrățele de pe abdomen stau bine ascunse și nu ies la suprafață așa de ușor.

Sursa foto.

Un comentariu “Stați liniștite fetelor, oleacă de sport nu vă transformă-n culturiști

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *