Acum ceva timp, vorbeam cu cineva care mi-a zis că noi nu recunoaștem că mâncăm. Atunci când am auzit cuvintele, nu le-am înțeles și nici n-am fost de acord cu ele, dar în aceeași zi, la doar câteva ore distanță, m-am trezit în fața frigiderului, cu o super foame în mine, luând de acolo tot ce-mi ajungea în mână și mâncând cantități mici din… tot.

Toate astea le făceam în timp ce așteptam să fie gata mâncarea pe care o aveam pe aragaz, adică mâncarea oficială, aia care mi se contorizează în cap și care iese la calcule seara, când trag linie.

Nu mai am obiceiul să țin un jurnal alimentar dar, dacă încă l-aș fi ținut, pun pariu că mica mea escapadă în frigider nu ar fi apărut acolo și nu pentru că aș fi mințit, ci pentru că, pur și simplu, creierul meu nu ar fi luat-o în calcul.

Și uite așa ajungem să ne întrebăm cum de nu slăbim sau cum de ne îngrășăm, că noi mâncăm foarte sănătos, regulat și calculat, fără să mai punem la socoteală colțul ăla micuț de pâine cu unt pe care l-am încropit repejor, înainte de a ieși din casă, jumatea aia de șnițel pe care am înghițit-o dintr-o singură mișcare, lingura aia de unt de arahide pe care am mâncat-o rapid, în timp ce așteptam să fie gata cafeaua.

Aceste mici, dese și rapide „gustări” nu se contorizează niciodată în capul nostru. Dacă mă întrebi ce am mâncat, îți spun ce am mâncat atunci când m-am așezat la masă și am avut o lingură/furculiță în mână. Ce am mâncat pe lângă… habar n-am; ori nu țin minte, ori nici măcar nu am realizat că am mâncat.

Așa că data viitoare când ne mai întrebăm cum de nu am ajuns la rezultatele dorite, poate mai trecem o dată prin jurnalul alimentar mental și mai adăugăm și micile escapade pentru că și ele contează. Mai ales ele.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *