Pentru că nimic în viața asta nu este întâmplător, pe Mihaela am regăsit-o cu drag după mulți ani în care nu mai știam ceva de ea, surprinsă că acum avem o pasiune comună: sportul. Bine, cred că ea este puțin mai pasionată decât mine, luând în considerare că are o coardă de TRX la ea acasă :).

Iar Mihaela a acceptat invitația de a scrie despre povestea sportului ei.

La nivel teoretic, povestea sportului meu cred că începe undeva în copilărie. M-am visat, rând pe rând, şi gimnastă şi patinatoare şi înotătoare, dansatoare şi multe altele pe care le vedeam la televizor din postura de telespectator. Îmi plăcea să mă uit la sport şi îmi imaginam că sunt şi eu o mare sportivă. Nu ştiam însă nici câte sacrificii şi nici câte eforturi fac oamenii aceia să ajungă unde au ajuns. N-am avut ocazia să practic un sport anume iar orele de sport de la şcoală mi s-au părut mereu un chin. Dovadă stă degetul mic de la mână stângă pe care l-am rupt, în gimnaziu, atunci când am sărit capra nu foarte corect. Pentru că nu am fost la medic, s-a prins cum a vrut el, parcă să-mi fie amintire a unor vremuri în care sportul nu era pur şi simplu ceva la care să mă pricep.

Nici acum nu fac performanţă în vreun sport. Însă dacă mă compar pe mine acum doi ani cu mine cea de astăzi, aş putea spune că sunt chiar olimpică.

Am mai cochetat eu cu sala de sport şi în trecut, însă destul de temporar şi nu am reuşit să mă ţin. Ceva a făcut clic la un moment dat şi de atunci sportul este o parte din viaţa mea fără de care nu aş mai putea fi eu.

De la a alerga 200 de metri şi a mă opri la a alerga 10 km într-o cursă de ştafetă la Maraton nu a fost decât un pas. Dar un pas mare şi conştient în care au fost ore întregi de antrenament. De la 10km la 21km a fost un pas şi mai mare şi cu mai multe ore de antrenament. De clasele de sport am început să prind drag la Ladyfit, un loc primitor cu antrenamente făcute cu cap, pe nivele, astfel încât să nu te epuizezi de la prima oră şi apoi iar să dai bir cu fugiţii. La sala de fitness am început să merg cu soţul meu şi, după ce mi-a arătat de câteva ori cam ce ar trebui să fac, am început să merg singură sau cu prietenele mele.

Rezultatele se văd cu ochiul liber.

Nu am avut niciodată probleme cu greutatea însă un corp slab nu înseamnă neapărat un corp mobil sau cu muşchi definiţi.

Asta se obţine cu muncă, multe ore de antrenament făcute corect şi disciplinat. Nu am ajuns încă la nivelul la care mi-am propus însă încerc să nu văd sportul ca pe un drum către o destinaţie şi atât ci ca pe un mod de viaţă constant.

De curând am început să învăţ să înot. Îmi este greu, foarte greu. Ştiu că pentru mulţi nu pare greu pentru că au crescut cu asta. Însă eu am o inteligenţă motrică ceva mai scăzută decât au alţii aşa că e nevoie de dublu sau poate triplu de muncă. O mai fi şi vârsta un factor şi oarecare temeri pe care nu le conştientizez. Însă oricât de  puţin simt că progresez cu fiecare şedinţă de înot, eu tot insist să mă trezesc la ora 5 pentru ca la 7 să fiu deja la bazin. Ştiu sigur că va da roade efortul meu. Poate nu peste o lună sau nu peste două. Poate peste un an. Nu contează. Important este că-mi doresc şi că voi reuşi în ritmul meu.

Nu ne-am născut toţi cu talent sportiv însă ştiu sigur că e ceva care se educă. Şi revin iar la cuvântul care stă la baza tuturor lucrurilor şi anume munca. Rezultatele nu bat la uşă în timp ce stăm pe canapea şi ne uităm la televizor.

Dacă şi tu îţi doreşti să faci sportul parte din viaţa ta, începe de undeva. De oriunde. Dar începe. Dacă vrei. Dacă nu vrei, e ok şi aşa. Nu trebuie să înşir eu aici beneficiile pentru că e plin internetul de ele şi sunt convinsă că deja le ştii. Beneficiile însă nu vin singure, trebuie să alergi spre ele. În ritmul tău. Cu paşi mărunţi dar siguri!

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *