Elena este un om blând și cald și vesel. De la ea am învățat să-mi înțeleg furia și să mi-o accept și am mai învățat că oamenii care fac bine sunt mai luminoși, au mai mult soare în priviri. Elena este un terapeut iubit de cei ce pășesc în cabinetul său; ea îi ajută să-și privească mai bine sufletul și să și-l iubească de-a-ntregul.

Uneori, în călătoriile în adâncul sufletului, oamenii se poticnesc în ceea ce găsesc. Frica de a greși este unul dintre aceste obstacole iar Elena vorbește așa de frumos despre ea.

Când îmi intră oamenii în cabinet, își lasă sufletul ferfeniță să respire. Doar aici, au încredere șă îl dezbrace de măști. Și când săpăturile noastre interioare ajung la cele mai delicate experiențe, zboară ca o pasăre speriată vorbele spuse în șoapte:

”Dacă voi greși iar? Pierd și ce mi-a mai rămas!”

Și abia atunci începe povestea schimbării. Povestea Greșelii, îi spun eu. Povestea aceea pe care o trăim mult mai devreme decât ar trebui și își lasă urmele și fantomele în cine devenim.  Povestea aceea în care a greși înseamnă în primul rând să pierdem: încrederea și afecțiunea părinților, locul în gașcă, iubirea cuiva, notele la școală, statutul social și… mai ales, valoarea personală.

Eu greșesc, deci înseamnă că nu fac ceva bun, implicit nu am valoare și pierd ceva important pentru mine. Greșeala aduce atât de multă singurătate în colțul penitenței (concret sau imaginar, nici nu contează), încât fugim de ea cât putem. Uneori toată viață. Și când adunăm puncte la o lista de „greseli” din ce în ce mai apăsătoare, întreaga noastră ființă își găsește greu un loc de respiro.

„Nu sunt un angajat așa cum vrea șeful meu, nu prea îmi iese joaca cu copiii, nu știu cum să comunic cu partenerul de viață, nu am reușit să fiu om de succes (conform așteptărilor celorlalți) și am probleme cu anxietatea. Unde mai este ceva bun la mine? Eu… sunt o MARE GREȘEALĂ! Eu sunt o PROBLEMĂ.”

Cum ar fi să îi spunem unui puști de câteva luni că oricât s-ar strădui tot greșit va merge?

De aceea cade și iar cade. Pentru că face ceva cu siguranță greșit. Nu ar înțelege el prea multe cuvinte, dar critica din ochii noștri de adulți atotputernici îi va transmite că ar fi cazul să aibă grijă unde pune piciorul așa, în viață, în general, pentru că… nu e așa, dacă va greși?

Eu sunt un om urmărit de Greșeală, de când mă știu, de la prima frază a părinților mei: „Ai grijă să nu greșești!”. Cu frica urmăritoare de a pierde. Cu frica de a risca și a face ce îmi spune și vocea interioară. Aia care devine expert în viața mea.

Când am început să fiu psihoterapeut am descoperit cu surpriză că suntem atât de mulți în gașcă asta, a Greșelii și a fricii.

Oooh, da! Suntem ai naibii de mulți. Oameni frumoși care își bagă sub covor bucăți întregi de visuri și suflet pentru că ar fi… etichetate drept Greșeli. Oameni care își găsesc apoi cu greu Vocea și entuziasmul de a fi.

Și undeva, într-o zi, în cabinet, am dat peste un puști care scăpase de Greșeală. Pentru că după ce nu i-a ieșit activitatea la care ne chinuiam împreună de ceva ședințe, a stat câteva clipe pe gânduri, s-a întors apoi la mine zâmbind: „Elena, nu cred că așa vom reuși. Hai să încercam și altfel. Dar ne jucăm un pic înainte de a încerca din nou.”  

Acceptare. Liniște. Blândețe cu el. Curaj să încerce iar. Care Greșeală?

Oare cum ar fi să scoatem cuvântul acesta din vocabularul sufletului și să ne privim cu blândețea și îngăduința unui prieten vechi, suportiv?

Cum ar fi să ne spunem noi înșine, începând de azi, că nu greșim, ci încercăm iar și iar să ne exprimăm pe noi înșine în cel mai autentic mod? Că nu greșim în a ne alege relații de calitate, ci căutăm doar oamenii ăia puțini cu care să rezonăm? Că nu greșim la job, ci ne descoperim calități și limite? Că nu greșim în ale vieții, ci o trăim, așa cum este ea?

Oare cum ar fi că în cele mai urât moment din viața noastră, în „greșeala” noastră, să ne privim prietenește în oglindă, știind că doar am încercat un mod de a fi pentru a ne descoperi pe termen lung?

Poate dacă Elena cea mică nu ar fi învățat despre greșeală și greșeli, ar fi fost mai blândă cu ea în drumul creșterii și ar fi avut doar lecții de învățat, și nu frici de a-și găsi culorile.

Și ar fi spus cu încredere și acceptare: „Iar am încercat! Am primit doar feedback despre mine și lume!”

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *