Stilul de viață sănătos, așa cum îl văd eu, nu înseamnă doar să-ți alegi cu atenție alimentele și să practici un sport. Mai înseamnă și să ai grijă de sufletul tău iar unul din „instrumentele” de îngrijire a sufletului este implicarea în comunitatea din care faci parte. Căci nu trăim separat, nu suntem ființe de sine stătătoare, ci ne întrepătrundem viețile și energiile zi de zi, minut de minut, secundă de secundă iar acțiunile unuia influențează povestea altuia și, vrem-nu vrem, suntem un tot.

Gabriela este unul dintre cei mai activi oameni pe care îi cunosc eu, unul dintre cei mai implicați în comunitate și, mai ales, unul dintre cei ce nu se dau în lături în fața provocărilor. Este ambițioasă și sufletistă și este un model pentru mulți. De aceea, am invitat-o să povestească puțin despre motivația sa de a schimba lumea din jurul său.

P.S. Nu mai dezvolt  aici ideea că Gabriela mai face și sport și că a fost unul dintre primele mele modele în acest domeniu.

Cred că prima dată când am observat această abordare a fost în copilărie,  când ai mei făceau câte o pomană în orfelinate. Mergeam și eu să dau o mână  de ajutor, empatizam cu tristețea  copiilor instituționalizați, dar și cu  bucuria pe care le-o făceau niște străini aducându-le și altceva  de mâncare, în afară de meniul zilnic.

Mulți ani mai târziu, cu ocazia lansării Swimathon, eveniment de fundraising organizat de Fundația Comunitară Iași, un proiect de strângere de fonduri pentru un orfelinat m-a stârnit să dau o mână de ajutor, cu bucuria copilului care împărțea cândva mâncare în orfelinat.

Deși luasem parte și la alte acțiuni de voluntariat (construcția de  locuințe la Rădăuți, alături de Fundația Vodafone), ideea de a ajuta niște copii abandonați m-a provocat să mă implic mai mult și m-a determinat să ajut, în ciuda  faptului că mulți dinte cei la care apelam erau circumspecți, invocând tot  felul de povești auzite în anii de după revoluție privind deturnarea de fonduri din ONGuri.

Mi-am data seama că pe lângă misiunea de a strânge fonduri pentru acei  copii, aveam și misiunea de a reda oamenilor încrederea în organizații dar și în oameni, în general.

Pentru a accepta să donezi o sumă de bani, trebuie să ai în tine un rezervor de încredere.

Oricât de mică ar fi suma donată, trebuie să ai încredere în cel ce îți propune donația, în organizația la care vor ajunge banii tăi, încredere că banii vor fi folosiți așa cum ți se promite. De aceea, le propuneam să doneze o sumă modică de 10-15 lei.

Am vorbit în acel an cu  foarte mulți oameni. Treceam de la extaz, când aveam o promisiune de donație, la agonie când aveam discuții suspicioase sau promisiuni  neonorate.

Una peste alta, am continuat să susțin acest proiect vreo 2 ani la rând, m-am oferit voluntar și pentru altă organizație al cărei scop era ajutorarea  copiilor, până când am ajuns în școala unde învață Mara, fiica noastră.

Aici am deschis orizontul participării la astfel de acțiuni. Am reușit cu determinare să pun în mișcare o comunitate școlară pentru  proiecte a căror buget a început cu 3.000 lei și a culminat cu ultimul de  45.000 lei.

A fost foarte greu să conving oamenii să mi se alăture. Le-am povestit că se poate, că trebuie să fim exemplu pentru copiii noștri, că le face bine și lor, dar și nouă.

În tot acest timp, eu însămi treceam prin diverse stări. Mult timp am crezut că fac ceea ce fac de dragul copiilor pentru care lucram la vreun proiect.

Dar apoi mi-am dat seama că, de fapt, făceam toate astea pentru mine, pentru copilul din mine, pentru bucuria pe care o simți când dăruiești și primești.

După primele acțiuni, după implicarea constantă de vreo lună pe eveniment,  după bucuria pe care mi-o dădea reușita mobilizării oamenilor, fondurilor, bucuria evenimentului în sine, mă simțeam golită, ca un copil căruia i se luase jucăria preferată și mai trebuie să aștepte un an până să o primească  înapoi.

Am avut însă norocul să am oameni în jurul meu care să mă facă  conștientizez toate aceste trăiri ale mele, să mă ajute să le accept și să mă învețe cum să păstrez sentimentul de împlinire și bucurie mult timp după fiecare proiect sau acțiune încheiată cu succes.

Mi-am dat seama că marea bucurie a acestor acțiuni de implicare în  comunitate nu este acel proiect în sine pentru care lucrez, ci oamenii care  ți se alătură, care rezonează cu tine, care la rândul lor devin conștienți  de ei și cu care împărtășești bucuria redescoperirii tale.

Pentru proiectele din școala Marei a fost o mare bucurie să lucrez cu copiii, să învățăm unii de la alții, să le observ bucuria descoperirii că ei singuri pot face lucruri mărețe.

Că nu e nevoie să fii „om mare” pentru a schimba comunitatea.

De fapt, tot ce contează în astfel de acțiuni este dorința de a face, cu  bucuria anticipată a reușitei.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *