Dintre toate motivele pentru care îmi place de Cristina, azi o să aleg atitudinea ei față de sport. Observ la mine și la majoritatea oamenilor care mă înconjoară ușoare (sau grele) urme de înverșunare, atunci când vorbim sau practicăm sport: ne depășim propriile limite, ne batem propriile recorduri, tragem de noi, mai facem „încă o serie” fix atunci când suntem pe punctul de a ne da duhul pe saltea.

Nu și Cristina. Cristina este relaxată și senină și pare să se distreze mai mult decât noi atât la sală, cât și atunci când își permite să mănânce ciocolată la 10 noaptea, fără să se biciuiască pentru asta. Mi-aș dori să scap și eu într-o zi de înverșunare și să fiu mai mult ca ea (minus ciocolata de la miezul nopții) iar pentru acest motiv am invitat-o să ne spună una-alta.

Ce drăgălășenie din partea ta, să mă inviți să-mi împărtășesc experiența legată de mișcare! Dar ce mesaj i-aș putea transmite eu lumii, dragă Ines, în condițiile în care sunt departe de a fi un model?!

Aidoma ție, invitații tăi vorbesc (lăsându-ne muți de admirație și de mirare) despre sacrificii și stăruință. Despre schimbare și determinare. Despre munți de voință. În vreme ce eu mănânc ciocolată și la 10 seara – desertul celei mai consistente mese ale zilei. Luate tot atunci. În săptămâna aceea din lună, chiulesc de la antrenamente fără prea mari mustrări de conștiință. Și… nu c-aș avea ceva împotrivă dacă s-ar întâmpla de la sine dar, în ciuda burticii și a colăceilor însumând 10 kilograme în plus, nu urmăresc să slăbesc.

Ăsta-i exemplu?!

Totuși, universul acela magic al tău, populat de unicorni prietenoși, se pare că mă dorește chiar și în aceste condiții. Altfel nu-mi explic de ce, exact înainte de a declina invitația (în amarul acesta de ani-tăvălug peste mine, am învățat inclusiv să spun „nu”), m-am trezit chestionată de o cunoștință întâmplătoare, care-mi urmărește sclifoselile on-line generate de fiecare disconfort resimțit la antrenamente – „Of” la mărirea numărului de repetări, „Vai” la schimbarea rutinei sau a instructorului, „Au” la febra musculară…

„Ce scop au exercițiile la sală?”, zice.

Care întrebare, atât cât trebuia de simplă și de directă, m-a aliniat la start. Și m-a ispitit la mărturisiri vinovate:

Cândva, ființa de față a disprețuit bătrânii. Ba pentru aia, ba pentru cealaltă (rațiuni încă în picioare, dar pe care, între timp, le tolerez), dar mai ales pentru faptul că-și dau voie să ajungă atât de înțepeniți și de rablagiți. Îi urmăream căznindu-se să urce în autobuz; chinuindu-se să ridice două trepte. Sau aplecați de mijloc rău de tot, deja paraleli cu solul. Și nu puteam să înțeleg: sigur, „ită”, „oză” și „ism”, că-s ale vârstei.

Dar pentru care, Doamne iartă-mă, motiv, nu iau oamenii nicio măsură, să preîntâmpine sau să remedieze o degradare atât de gravă a stării de sănătate?

Să știi, Ines, că am ajuns sa fiu o persoană destul de înțeleaptă. În 47 de ani, am mai învățat și că nu există rău absolut. Căci, la momentul potrivit, furia și revolta resimțite vizavi de bătrâni au devenit constructive. Îndreptându-mă, eu însămi, către cealaltă jumătate a vieții, atunci când am observat că obosesc urcând patru etaje, că mă trezesc rigidă, că spatele mă doare și articulațiile îmi trosnesc, am înțeles că nu degeaba i-am judecat și criticat pe bătrânii aceia.

A devenit greu să-mi port propriul corp? Păi, dacă nu vreau să ajung ca ei, trebuie să iau măsuri!

De aici și până la a deveni cea mea constantă prezență la sala unde merg, n-a mai fost decât un pas.

Moment culminant al mărturisirii: m-a străfulgerat o idee!

Ines, știi ce?

Pentru că, după prima ședință de Pilates, cumplit de grea pentru un sedentar, am hotărât să nu mai calc niciodată pe acolo – și, totuși, m-am prezentat la încă una; și-apoi la următoarea; și tot așa,

pentru că Tai Chi-ul și Kendo-ul, încercate anterior, nu m-au cucerit – și, totuși, nu am renunțat la căutarea unui tip de mișcare perfect potrivit pentru mine,

pentru că-mi tratez corpul cu multă blândețe; și (de vreme ce regimul alimentar mi-a rămas cel datorită căruia, toată viața, am fost subțirică) îi îngădui să ia kilogramele în plus pe care le dorește, la vârsta traversată acum,

pentru că, din arborele genealogic al familiei mele, sunt prima care a rupt lanțurile obișnuinței și s-a apucat de mișcare „la bătrâneți”,

pentru că, deși cândva mi-au displăcut vârstnicii, am ajuns nu doar să-i iubesc, ci și să mă preocupe chestiuni precum îmbătrânirea activă, care poate schimba radical fața vârstei a III-a…,

ei bine, pentru toate acestea și pentru alte câteva în plus, de fapt, dragă Ines, unora chiar le-aș putea fi model!

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *