Andreia mi-a atras prima oară atenția acum vreo cinci ani în urmă, când a scris pe un site un articol cu titlul „Dacă ești slabă, reușești mai ușor în viață”. Își spunea acolo povestea sa despre slăbit și despre prejudecățile cu privire la oamenii slabi și oamenii grași. Apoi am observat-o transformându-se, descoperindu-se, urmându-și pasiunile.

Iar una dintre pasiunile sale – cititul – m-a făcut pe mine să o invit să scrie un articol despre felul în care cartea lui Lise Bourbeau a încurajat-o să se uite la ea cu blândețe.

Personal, mi-au trebuit câtiva ani, mai mult de 20, până să fiu conştientă de mine, că exist, să nu mai trăiesc din inerție.

Dar atunci când am făcut-o, pas cu pas, m-am descoperit uşor-uşor, m-am armonizat şi am reuşit să conștientizez cine sunt, ce-mi doresc, şi cel mai important lucru pentru mine, să-mi dau voie să fiu creativă şi să nu mă mai gândesc la judecăţile altora. Până atunci trăisem doar ce-şi doreau alţii să trăiesc.

Parcursul meu a fost şi este un slalom între cursuri, traininguri, filme, şi mai ales cărţi; aceasta din urmă a fost metoda cu care eu am rezonat cel mai bine; astfel că una din cărţile care m-a „trezit” a căzut în mâinile mele în decembrie 2012 (eu îmi scriu data în care îmi cumpăr cartea, aşa ca să bifez temporal pe unde am fost) şi n-am lăsat-o din mâini până când nu am terminat-o. Eram fascinată de nişte lucruri la care eu nu mă gândisem niciodată.

Corpul meu, până să citesc Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înşine era duşmanul meu, era împotriva mea şi, mai ales, era ceva separat de mine… dar vedeţi voi, după ce am citit şi imediat recitit cartea lui Lise Bourbeau, am înţeles şi mi-am asumat informaţiile următoare: totul e în strânsă legătură – corpul cu mintea şi sufletul: wow, mi-am zis; şi tot ce se petrece în mintea şi sufletul nostru se reflectă în starea şi aspectul corpului nostru şi ceea ce i se întâmplă corpului nostru influenţează mintea şi spiritul nostru.

Am acceptat faptul, că eu sunt astăzi suma emoţiilor trăite până acum.

Și dacă vreau să schimb ceva în fizicul meu, pornesc de la iertarea mea şi acceptarea totală a ceea ce sunt în prezent, cu iubire; ceea ce clădesc în viitor este bazat pe emoţiile şi acţiunile pe care le trăiesc, respectiv infăptuiesc astăzi.

Cartea prezintă 5 tipuri de răni emoţionale care se reflectă pe corpul nostru; e chiar simplu, te uiţi la o fotografie (aşa sunt prezentate şi în carte tipologiile) şi îţi poţi da seama de ce anume ai suferit în copilărie, pentru că în prezent corpul tău să fie, slab, gras, plăpând, înalt etc; ce m-a marcat pe mine a fost faptul că atunci când citeam cartea, identificăm momente din copilăria mea şi mai ales persoanele cu care avusesem conflicte emoţionale (mama/tata) şi care, aveam să descopăr odată cu această lectură, au influenţat aspectul corpului meu de mai târziu. Un copil, cred eu, este ca un burete care absoarbe tot; de exemplu, nerespectarea unei promisiuni banale a unui părinte poate duce la o rana emoţională a copilului, rana trădării.

Deşi m-am uitat la toate fotografiile prezentând corpuri care defineau, pe rând: rana respingerii cu masca fugarului, rana abandonului cu masca dependentului, rana umilirii cu masca masochistului, rana trădării cu masca dominatorului, rana nedreptăţii cu masca rigidului, am constatat că eu am resimţit majoritatea rănilor emoţionale prezentate de Lise Bourbeau; şi mi-am zis: atât de multe conflicte emoţionale în aşa puţin timp! Ce mi s-a părut mai dificil a fost să le conştientizez pe toate, să-i iert pe cei cu care am fost în conflict, să accept; acest proces e îndelungat şi are loc şi acum în capul meu; pentru mine asta înseamnă curăţenia emoţională; ca să pot creşte, elimin rănile; prima dată le identific, elimin judecata care ar putea surveni: de ce s-a comportat X aşa cu mine (intrevine vocea EGO-ului), accept, iert – astfel are loc vindecarea, nu neapărat din prima încercare.

Ce pot să spun astăzi este că prezenţa sau absenţa iubirii de sine influenţează aspectul corpului meu.

De fiecare dată când sunt neîncrezătoare în mine şi temătoare, corpul meu ia câteva kilograme, aşa de „protecţie” , îşi zice el; când îmi zic: STOP, mă iubesc, mă iert, mă accept – corpul meu nu resimte nevoia de a acumula nimic, este echilibrat; atunci când sunt asumată şi mă iubesc pe mine, este normal să îmi ascult corpul şi-i ofer hrana de care el, corpul meu (cel care mă susţine secundă de secundă) are nevoie, nu-i ofer nimic în plus, slab calitativ şi nutritiv, doar ca să-mi hrănesc o foame emoţională.

Am învăţat să comunic cu el.

Când mă iubesc, fac cu plăcere mişcare pentru că mă face să mă simt bine şi sănătoasă.

Îmi dispare din minte zumzetul stresului, şi agitaţia mentală cu efect blocant pentru spiritul şi corpul meu. Când simt senzaţia de foame, şi deja am băut apă (deci îmi este cu adevărat foame) îl întreb cu blândeţe: Ce ai nevoie cu adevărat? Atunci credeţi-mă mi se face poftă de rucola, de măsline, uneori de avocado… cum să nu-l iubeşti? Corpul nostru este prietenul nostru, este aliatul nostru, susţinerea noastră şi la propriu şi la figurat.

Acum ştiu ce nu ştiam acum câteva zile când Ines mi-a propus să scriu aceste cuvinte – ştiu acum că aveam nevoie să recitesc cartea lui Lise, pe care o recomand frecvent prietenilor mei, acum ştiu că uit uneori să-mi pun acel STOP de care vă scriam mai sus, acum ştiu că nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător.

Mulţumesc Ines!

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *