Acum vreo câteva luni, am purtat cu soțul meu o conversație despre cum oamenii mă iau drept exemplu și cum îi motivez și pe ei să se apuce de sport. Atunci el mi-a spus așa: „… că dacă tu poți, oricine poate”; iar răspunsul meu de om care lucrează la a vindeca auto-sabotarea a fost:

„Greșit! Dacă eu pot, nu toată lumea poate.”

Atunci a fost doar un răspuns de smartass, dar între timp am depășit un prag. Da, acesta este un articol în care mă voi ridica în slăvi pentru că nimeni altcineva nu a mai făcut-o de ceva vreme – cel puțin nu suficient de mulțumitor pentru mine – dar am trecut la nivelul în care nu mai poate oricine să facă ce fac eu.

Și nu e neapărat pentru că nu ar avea forță în picioare, în brațe în abdomen sau în cine știe ce mușchi nemaîntâlniți se activează în timpul antrenamentelor. Nu e nici pentru că nu ar avea rezistență să ducă o oră până la capăt. Toate acestea se dobândesc în timp, dar nu oricine le dobândește, tocmai pentru că nu găsește în el însuși voința și motivația să lase timpul să-și facă treaba.

Am trecut de pragul în care făceam cu mine militărie pentru a mă ține de antrenamente și am trecut și de perioada în care nu mă opream pentru că îmi era frică să mă îngraș la loc. Am trecut cele două praguri superficiale și acum am ajuns la ceva mai profund despre care nu știu să vorbesc pentru că nici eu nu-l cunosc.

Cert este că, în cazul meu, timpul și-a făcut bine treaba iar acum voința îmi este antrenată. Acum nu-mi mai spun aproape deloc cuvinte care să mă descurajeze și nu mai găsesc scuze.

Acum tot ceea ce e greu, foarte greu, incredibil de greu este pentru mine motivant, așa de motivant încât în scurt timp ajunge să nu mai fie greu și să-mi doresc următorul nivel al greului.

Acum mă surprind cum nu (mă) fur deloc la numărătoare atunci când fac antrenamente acasă, de una singură, cum stau acolo, în planșă, până la ultima secundă, până simt că îmi tremură tot corpul și picături de transpirație cad pe podea. Acum fac sport adevărat și la mine acasă și aștept cu nerăbdare ora la care copilul adoarme pentru a-mi face eu de cap cu roata și cu ganterele.

Doar că, din păcate, dacă aici și acum eu pot, nu înseamnă că toată lumea poate. Pentru că unii oameni se opresc undeva pe drum, fără să aibă habar că poate erau atât de aproape să treacă pragul.

Un comentariu “Că dacă eu pot, nu toată lumea poate

  • Teodora Buhuta

    Da, Ines, asa e . Poate cel mai dificil in ceea ce ne propunem nu este sa incepem ci sa avem rabdare cu noi sa putem continua.

    Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *