Într-o zi, Cristina a făcut o postare pe Facebook despre mama ei care este foarte încântată de diminețile în care face mișcare în Pașcani, alături de alte doamne, îndrumate de Lucia Hen. Mi s-a părut foarte tare.

Atunci când îndrumi la mișcare femei trecute de o anumită vârstă (50 de ani, în cazul nostru), de fapt, nu mai lucrezi doar cu mușchii și cu voința lor, ci cel mai mult lucrezi cu psihicul, cu blocajele mentale. Cred că, pentru „cursanți” peste 50 de ani, ești mai mult psiholog, decât antrenor iar acest lucru mi se pare fascinant. Așa că repede-repejor am rugat-o pe Lucia să ne povestească despre inițiativa ei iar ea la fel de repede-repejor a scris articolul.

Cred că am mai spus și cu alte ocazii că sunt așa de încântată de proiecțelul ăsta al meu pentru că numai oameni faini și povești frumoase descopăr. #thankuniverse

A fost o surpriză plăcută să primesc invitația de a scrie despre această activitate ce se desfășoară la Pașcani, pe care am denumit-o așa deoarece „trebuia să poarte un nume”.

Am să încep prin a vă spune despre mine că sunt o „tânără a deceniului 6” și nu peste mulți ani voi deveni o la fel de „tânără a deceniului 7”. Asta ca să știți de ce m-am adresat acestei categorii de vârstă, 50+. E drept, o „tânără” iubitoare de mișcare de când mă știu și cu un partener pe măsură care îmi stimulează mereu dorința de mișcare și orice inițiativă de acest gen.

Evident, vorbesc de soțul meu, care prin 1990, când beneficiam cu bucurie de anul pentru creșterea copilului, m-a dus la sală să practic qwan ki do, un stil de arte marțiale ce se practică până în zilele noastre în cadrul Clubului Long Ho. Și de atunci, am rămas o fidelă practicantă în cadrul acestui club. Sunt deja vreo 27 de anișori. De ce vă spun asta? Pentru că tot ceea ce sunt eu azi, tot ceea ce știu în materie de mișcare am învățat de la instructorii acestui club, eu fiind de meserie inginer constructor. Tot o activitate dinamică!.

Concret vorbind, ideea a încolțit în mintea mea într-o frumoasă dimineață de vară, când alergam singură prin parc, cum fac de ceva vreme, și mă bucuram de aerul curat, de mireasma socului înflorit și de trilurile de păsărele. Mă gândeam cum în alte părți pe unde am mai fost, în Franța, Austria, Italia, Spania și mai aproape, la noi la Cluj, e o normalitate să vezi oameni de toate vârstele alergând prin parcuri sau pe stradă, fără să atragă atenția nimănui.

Am văzut bucuria de a trăi a persoanelor trecute mult de prima tinerețe din țările prin care am umblat, prin comparație cu atitudinea rezervată și gri a seniorilor de la noi.

La noi la club fusese acum vreo câțiva ani o inițiativă de a iniția un program de mișcare adresat persoanelor 50+, dar tocmai atunci ni s-a limitat posibilitatea de a intra în sala de sport de la 5 zile la 3 zile, așa că toate intențiile bune s-au dus pe apa sâmbetei. De aici plecând, din cumulul acestor gânduri, mi-am zis că în parc accesul e liber, diminețile de vară sunt minunate, așa că ce-ar fi să vorbesc cu instructorii mei și să le spun că sunt dispusă să mă ocup voluntar în cadrul clubului de o eventuală grupă de doamne amatoare de mișcare?

M-am gândit la doamne deoarece ele nu se prea încumetă să iasă singure să alerge din pricina „gurii lumii” și a mentalității depășite că femeile după 50 de ani sunt „expirate” și bune doar de făcut mâncare și curat în casă. Și de crescut nepoții, dacă îi au.

Am vorbit și, evident, mi s-a dat aprobare și recomandări privind modul în care ar fi indicat să lucrez cu doamnele.

Apoi am făcut anunțul la o televiziune locală și am început cu 8 doamne! După o săptămână, numărul lor s-a dublat! Au venit și fete tinere. Le primim, important e să se miște!

Am început pe 14 iunie, avem puțin mai mult de o lună, și deja au venit peste 30 de persoane la alergările matinale. Evident, nu vin toate tot timpul. Au serviciu, au concedii, au alte activități, dar e important că vin atunci când pot și vin cu plăcere.

Sunt bucuroase și se simt bine. Cele care reușesc să vină sistematic au observat deja îmbunătățiri ale stării lor generale. Și-mi spun că abia așteaptă diminețile când avem alergare și sunt fericite, că nu-și închipuiau că se pot simți atât de bine după mișcare! Și mie-mi crește inima când le aud!

Nu cred că este bucurie mai mare pentru un om decât să poată face fericiți oamenii din jurul său cu atât de puțin. În fond, munca e a lor.

Tot ce am făcut eu e că le-am dat o șansă să șteargă filtrele blocante din conștiința lor.

Și să vadă că totul depinde de ele. Și că important e progresul fiecăreia față de ce putea ea însăși. Nu e concurență, e doar progres personal.

Nu mă așteptam, sincer, ca această activitate să aibă așa un impact și să fie atât de apreciată. Dar, bineînțeles că mă bucur că s-a întâmplat așa și sper să se dezvolte. Pentru binele a cât mai multor oameni.

Nu e neapărat necesar să se alăture grupului nostru. E suficient să descopere beneficiile mișcării matinale. Au mai apărut grupuri mici de fete ce aleargă independent. Mi se pare minunat! De-ar fi cât mai mulți cei ce fac mișcare!

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *