Astăzi se împlinește un an de când m-am apucat de sport. Pe 15 noiembrie 2016 am intrat pentru prima oară în sală la Fantastic Fit și am ieșit peste un sfert de oră. Celelalte 45 de minute le-am petrecut pe hol, străduindu-mă să nu vomit.

Totuși, am venit și la următorul antrenament și la antrenamentul din următoarea săptămână și tot așa, de două ori pe săptămână, timp de cinci ediții Limitless, adică cinci luni. După ce-am terminat cu Limitless-ul, am început să merg de trei ori pe săptămână la sală, lucru pe care l-am făcut constant, cu foarte mici excepții, până în prezent. Practic, nu mai am aproape nicio scuză, nici măcar nu-mi mai găsesc scuze, având în vedere că abia aștept să se facă ora la care trebuie să intru în sală, oricât de greu și de sadic ar fi antrenamentul pregătit de Gianina, de Alexandra, de Daniel sau de Ioana. Între timp, m-am apucat și de cele 100 de zile de mișcare, deci acum fac sport și acasă și îmi iese de fiecare dată.

În tot acest an, am slăbit 15 kilograme, mi-a scăzut vârsta metabolică de la 49 (!) de ani la 26 de ani (eu am 33), s-au mai întâmplat multe lucruri măsurabile în centimetri, dar cea mai importantă schimbare este că m-am îndrăgostit de sport.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc.

Oamenii cu care mă întâlnesc la antrenamente sunt la fel ca mine. Cu puțin mai mult efort și niște voință în plus, sunt convinsă că cei mai mulți dintre ei pot face, așa cum eu am făcut deja, 500 de genuflexiuni și 300 de coreene fără să-și ridice apoi statui de preamărire (ok, poate una mică, după coreene). Când intrăm în sală, știm cu toții că suntem acolo pentru a scoate tot din noi și pentru a ne depăși, nu pentru a supraviețui, pur și simplu.

Cred că asta este marea diferență între Fantastic Fit și toate celelalte multe săli la care am mai fost de-a lungul existenței mele.

Totuși, oamenii care mă știu de ceva timp, au impresia despre mine că sunt un fel de Superman, că m-a lovit fulgerul într-o noapte și m-am trezit a doua zi cu un mare switch în creier care m-a transformat în sportiv de profesie, că ei nu au cum să facă așa ceva. Sigur că nu au, am dovedit-o deja.

Dar adevărul despre sportul meu este că aveam nevoie de ceva de care să mă agăț, care să mă țină la suprafață.

Acum un an și aproape o lună, a dispărut puțin din peisaj omul care mă ajuta întotdeauna să stau pe Cale, să văd lumina din mine și din lume, să am încredere, să stau în echilibru. Am constatat, cu această ocazie, că nu sunt așa un mare Superman cum mă credeam, că îmi este greu de una singură, că totul era bine și roz și ușor pentru că aveam unde să mă refugiez de fiecare dată când rozul începea să se prăfuiască.

În acest context, a apărut sportul și l-am îmbrățișat cu ambele mâini, cu multă speranță și chiar și cu un strop de disperare. Nu am făcut asta conștient și mi-a trebuit un an să realizez că m-am agățat de flotări și fandări și genuflexiuni cu săritură așa cum te prinzi de frânghia care te scoate dintr-o fântână adâncă, nu că aș ști ce înseamnă asta, dar am văzut filme, am citit cărți.

M-am îndrăgostit de sport pentru că m-a scos din multe și mi-a oferit mijloacele și locul potrivit în care să las nervii, oboseala, frustrarea, nesiguranța, tristețea și să vin acasă cu altceva pozitiv în schimb. Culmea este că încă mai simt nervi, oboseală, frustrare, nesiguranță, tristețe, ele nu reușesc niciodată să-mi iasă de tot din sistem și să stea departe de mine, așa că îmi este și frică să mă gândesc ce fel de om aș fi fost acum, dacă nici măcar sportul nu l-aș fi avut.

Așadar, dragii moșului, acesta este adevărul despre sportul meu: sunt un om normal care avea nevoie de o formă avansată de terapie care să mă zdruncine, să-mi distragă atenția, să-mi redea încrederea. Că această terapie a venit la pachet cu întărirea mușchilor și a rezistenței, aceasta este altă poveste care nu face subiectul acestui articol.

P.S. La mulți ani mie, că pe bune că mă simt ca și cum ar fi ziua mea, minus tortul.

4 comentarii “Adevărul despre sportul meu

  • Ioana

    FELICITARI! Sportul detoxifica mintea si corpul:)

    Reply
    • Ines

      Mulțumesc! 🙂

      Reply
  • Dana Burlacu Visternicu

    Bravo!
    Chiar meriti un tort pentru treaba asta :).

    Reply
    • Ines

      Fără zahăr, da? 🙂

      Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *