Despre provocarea celor 100 de zile de mișcare am mai scris un articol, dar atunci o făceam (aproape) singură. Între timp, s-au mai alăturat câteva fete curajoase iar unele dintre ele au acceptat invitația mea de a lăsa aici câteva cuvinte despre experiența lor.

În curând, eu voi ajunge la final (sunt la ziua 90) și voi scrie atunci un articol cu concluziile mele, dar ceea ce vreau să spun de pe acum este că puterea grupului este reală și este magică și probabil aș fi ajuns aici și fără grup, dar mai mult pe patru labe :).

100 de zile de mișcare… ce să zic, trecuse vara și odată cu ea și vremea de zburdat pe afară cu bicicleta și de alergat prin pădure. Și când mă întrebam ce o să fac eu toată iarna (se pare că și Universul m-a auzit întrebându-mă), am întâlnit-o pe Ines cu 100 de zile de mișcare.

M-am băgat în această provocare fără să clipesc și fără să mă gândesc prea mult. Așa fac mereu când e vorba de ceva care îmi place, de ceva ce simt că este pentru mine.

Adevărata provocare a fost să fac sport în casă. Am început lejer, gândindu-mă la cele două zile pe săptămână în care urma să alerg, măcar în zilele alea știam ce am de făcut. Dacă la început eram fără inspirație, ușor-ușor din ce mai vedeam și pe la alții am reușit să îmi fac un program de 5 zile activitate intensă și 2 zile pe săptămână de activitate lejeră.

Am învățat din mers tot felul de exerciții pe care poți să le faci oriunde și în orice condiții (de exemplu, verificând temele copiilor – ridicat pe rând genunchii la piept, sau bicicleta în aer stând întins pe spate). Am început să fac exerciții pentru partea superioară a corpului, exerciții cu greutăți, genuflexiuni, fandări, stepper, semi flotări etc.

M-am gândit la un moment dat că alergările mele vor avea de suferit fiindcă nu mai fac exerciții specifice însă, spre surprinderea mea, peace-ul din timpul alergărilor s-a îmbunătățit semnificativ.

Cea mai mare reușită a mea a fost că după aproximativ 40 de zile am reușit să fac o tracțiune, lucru pe care mi-l doresc de aproape un an.

Sunt și zile în care îți aduci aminte că ai ceva de făcut – provocarea – și îți găsești scuze în sinea ta: cum nu ai putut tu să faci nimic, că ești și mamă și soție și om al muncii și stres și probleme și ai atâtea de făcut dar, până la urmă, te apuci așa „în doru’ Leli„ că deh, tre să spui că ai făcut și tu ceva și îți propui să faci măcar 10 minute, dar nu te oprești decât după o oră intensă în care îi mulțumești lui Dumnezeu că există sport, există muzică, ești sănătos, există oameni ca Ines și se petrec tot felul de sincronicități care te fac să simți că ești parte a unui întreg.

– Cosmina – ziua 60

Salut, numele meu e Ema și sunt mamă a 3 fetițe (am 35 de ani). Am descoperit plăcerea de a face sport târziu, după nașterea primei fetițe, pe la 29 de ani. Făceam Tae Bo singură, urmărind videoclipurile lui Billy Blanks și în 4 luni am slăbit fenomenal de mult.

3 ani mai târziu, după nașterea celei de-a 2 fetițe, când avea vârsta de 1 an, am început să merg la sală și am descoperit Zumba, de care m-am îndrăgostit iremediabil și am slăbit, desigur. Mergeam de 3-4 ori la sală la antrenamentele de Zumba. Am încercat și HIIT, Aerobic și Pilates dar cu Zumba am rezonat cel mai mult.

Trecem pe repede înainte și ajungem la nașterea celei de-a 3 fetițe. Sincer, îmi era groază de efortul pe care trebuia să îl depun iarăși ca să slăbesc. Făcând Zumba în timpul sarcinii nu m-am îngrășat la fel de mult cum o făcusem cu sarcinile anterioare (pusesem în jur de 25 kg per sarcină), acum mă îngrășasem doar 15 kg. Am reluat Zumba dar, întrucât antrenoarea mea urma să nasc, nu a mai putut să țină antrenamentele și nu am mai mers. Acasă, cu 2 fete mărișoare și 1 bebeluș, nu mai găseam motivația suficientă să slăbesc. Alăptând, nu puteam să țin dietă.

Și ai apărut tu, Ines, cu provocarea celor 100 de zile de mișcare. Nu pot să spun exact ce anume a făcut clic, știu doar că nu îmi plăcea să mă văd în poze (aceeași senzație având-o și înainte, după nașteri, când eram durdulie). Plus, mereu am avut senzația că pentru a obține rezultate trebuie să fac exerciții minim 40 minute, ceea ce momentan pentru mine este imposibil. Fetița de câteva luni după vreo 20 de minute se satură de orice ar face și nu mai stă locului. 

 Știam de beneficiile sportului, căci le experimentasem atât cu Tae Bo și Zumba, și pot să spun că deși mai mult de 20-30 min nu pot să fac sport, le simt și acum și, prin urmare, continui. Imediat ajung la jumătatea provocării (50 de zile), acum am 45 de zile. Wohooo!

În urma acestei provocări am descoperit că totuși mai am ambiție, o crezusem dispărută pe veci… și nu renunț cu una, cu două.

Se întâmplă des să am zile mai pline și în timpul zilei nu reușesc să fac sport, dar după ce culc fetele , tot reușesc să fac vreo 20 de minute. Desigur, rezultatele mă  motivează să continui! Sunt mici rezultatele, nu foarte vizibile, dar nu renunț! Mulțumesc, Ines! Ești o inspirație, o „bestie” în sensul bun, „fitness beast” adicătelea. Ai o rezistență de invidiat!  Te admir și  sper să  ajung să  am măcar jumătate din rezistența ta.

– Ema – ziua 45

„100 zile de mișcare” este prima provocare care mi-a stârnit interesul și pe care sigur nu o voi uita niciodată. Nu știu de unde a apărut sau cine a inițiat-o, dar pe mine m-a înaripat Ines, care cu motivația ei și cu talentul de-a povesti frumos și amuzant fiecare experiență, a reușit să mă atragă în acest așa numitul „joc”.

Pentru mine a fost o provocare în primul rând faptul că trebuie să fac mișcare acasă, să o fac ca și cum Gianina și Daniel ar fi în camera mea, cu ochii pe mine și doar pe mine. În scurt timp, am descoperit că se poate face sport serios și acasă, cu multă transpirație și multă febră musculară în următoarele zile, trebuie doar să-ți dorești, sau să fii implicat în provocare și să nu mai ai încotro, pentru că nu vrei să dai înapoi.

Așa am mai descoperit că poți face mișcare indiferent unde te afli, în ce zi a săptămânii ești, cum te simți sau cum nu te simți.

O faci și în concediu, o faci și în altă țară și la părinți acasă, după ce mama care crede că slăbești pentru că duci foame insistă să mănânci cât mai copios, o faci și cu dureri de cap și cu febră, și culmea este că după mișcare mereu te simți mai bine.

Pentru că îmi plac provocările și pentru că mă plictisesc repede de aceleași exerciții, pentru a păstra interesul viu, caut mereu diferite tipuri de exerciții sau antrenamente complexe din care extrag câte ceva care mi se pare mai interesant. Îmi mai stabilesc și anumite provocări, pentru a mă depăși sau pentru a mă stimula să fac ceva ce poate nu îmi place așa de tare (de exemplu, cardio).

Mi-am propus, de exemplu, să fac 100 de coreene și 500 de genuflexiuni și le-am făcut. Acum mă lupt cu o provocare mai dificilă, pentru că este nevoie de un pic mai multă rezistentă și perseverență; e ceva ce mi-am dorit să fac de mult timp, și am zis că dacă tot e să fie mișcare, să fie și streching intens, și anume șpagat :). Poate la ziua 100, pe lângă postarea zilnică, va fi și poză cu șpagatul.

Abia aștept să ajung seara acasă pentru a încerca ceva nou, pentru a descoperi ceva nou despre corpul meu sau pentru a mai depăși vreo limită, care se pare că a existat doar în capul meu. 

Cât despre planurile pe viitor, sunt sigură că pentru mine această provocare va avea mai mult de 100 de zile pentru că mi-am propus să continui cu mișcarea zilnică și după, cu noi provocări și cu noi limite depășite.

– Nicoleta – ziua 63

Provocarea celor 100 de zile de mișcare a fost impulsul de care aveam nevoie pentru a mă reapuca de sport. Nu am fost (și incă nu sunt) o iubitoare a sportului, dar am avut câteva perioade când am reușit să fac zilnic, cu conștiinciozitate (un an în liceu, vreo doi în facultate și mai apoi în perioada sarcinii).

Pornirea e cea mai grea, dar postarea zilnică a lui Ines a fost neașteptat de motivantă. După vreo două săptămani în care doar am urmărit ce exerciții fac fetele, m-am hotărat să încerc și eu cu ele. Acum caut cu nerăbdare postarea ei în fiecare seară să mai bifez incă o zi.

Eu am ales să fac Pilates, fiind singurul program care îmi place: nu îmi iese inima din piept ca la programele cardio, dar se lucrează foarte frumos musculatura prin aceste exerciții, iar rezultatele sunt vizibile destul de repede.

Timpul a fost mereu o mare problemă pentru mine (sau scuză), dar iată că dacă vreau cu adevărat, se poate.

Cel mai des am făcut exercițiile pe la 10 noaptea, după ce culcam copilul, ceea ce mă făcea să adorm la ore târzii. Apoi am încercat să le strecor la somnul lui de prânz, dar nu-mi iese întotdeauna. 

Oricum ar fi, soluții există, așa că voi continua mișcarea zilnică și sper să devină parte din rutina mea, dintr-un stil de viată mai sănătos.

– Mădălina – ziua 46

Dacă mai este cineva care face provocarea și vrea să ne povestească despre sportul ei până acum, cu drag o să citesc comentariile.

Un comentariu “100 de zile de mișcare: oamenii mei

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *